Home

  • Sa dau jos haina groasa de ventriloc

    Mi-a fost greu și încă-mi este sa nu-mi mai îndemn copiii sa spună “Buna ziua” la intrare , “La revedere” la ieșire și veșnicul “Mulțumesc” la orice, dar aproape la orice.Am realizat târziu ca eu rostesc cuvintele înaintea lor, ca uneori mă reped sa fiu politicoasa doar pentru a salva o așa zisa situație neplăcută și nu fac altceva decât să-i fac neîncrezători și infricati.

    Astăzi mintea mea pare mai îndrăzneață.M-am așezat comod și o las sa “turuie”. Degetele orchestrează literele și începe compunerea.Am lăsat scrisul deoparte pentru o vreme.In noianul de griji și îndatoriri, desi mi-era dor sa scriu, nu ajungeam aici.

    Ce-mi da de furca în perioada aceasta e ca văd cum omuleții mei au crescut și se îndreaptă fățiș către un tipar comportamental. Zăbovesc și sporovaiesc în sinea mea dacă am plecat la drum cu niște bagaje reziduale din tânăra-mi pruncie și nu de alta, dar imi este atât de cunoscut.Desi pare ca uneori mă zbat din răsputeri ca viața lor sa nu fie una limitată, așa reiese. Marea majoritate a zilelor și-o petrec la grădiniță , unde sunt supravegheați în permanenta de mine și de ceilalți adulti și primesc continuu un flux de instrucțiuni.Ma împiedic și uit ca ei au propriile drepturi de a decide și de a-și controla acțiunile.

    Noaptea trecuta, lungita în grija nopții, ascultam vacarmul greierilor și mângâiam o frunte care frigea ca un cuptor în luna lui.In astfel de momente vulnerabile îmi dau seama ca oricât de bine aș vrea sa fac lucrurile în favoarea lor, deseori mă simt ca o natafleata, rea de gura. Astăzi sunt bolnavi, ii simt slabi și fragili ca niște lăstari cum dealtfel sunt ei, desi mă incapatanez în vraja cotidianā să-i percep altfel prin prisma tuturor contextelor sociale denaturate.

    De ce insist să-i învăț sa fie niște ființe cumsecade și sa facă totul așa cum am fost și eu invatata la rându-mi?!Cu ce m-a ajutat?Am simțit pe propria-mi piele ca a avut rezultatul invers, transformându-ma în adultul dependent și autoritar, care tânjește după atenția celorlati.

    Tot astăzi îmi ofer timp și fac o lista cu priorități.

    1.Sa reduc la tăcere controlul, intrucat e nociv și nu face altceva decât sa le subminez increderea în sine, în propriile forte.

    2.Sa tai drastic din indicațiilor îndreptate către ei.

    3.Sa am mai putine cerințe în direcția lor.

    4.Sa nu mai intervin în discutiile fraților, în discuțiile lor cu adultii, sa nu mai întrerup activitățile lor doar dacă sunt cu adevărat primejdioase.

    5.Sa fiu un bun ascultător și sa nu mă mai las condusă de plasa descurajanta a criticii.

    6.Sa le permit sa fie așa cum sunt.

    7.Sa fiu un prieten înainte de toate.

    8.Sa nu mai folosesc “vrei” și “trebuie”.

    9.Sa avem zilnic momente de îmbrățișări , dans și ritual de 1:1.

    10.Sa fie muzica relaxanta pe fundal în fiecare zi în casa noastră.

    Așa sa mă tina în vremurile ce-or sa vina!

    Warmly,

    Alina

  • Tu cazi des în plasa otrăvitoare a tristetii?!

    Aud des în jurul meu. “E anxioasa, se vaită mereu, merge la terapie, oamenii din jur nu o înțeleg, e sociopata.” Suntem judecate aspru, chiar și noi între noi o facem , fără sa ne dam seama, parca ne ies cuvintele pe gura fără a le trece vreo clipa prin filtru gândirii conștiente.Suntem dominate de emoții și nu oferim șansa și timpul necesar sa fim așa cum am fost lăsate pe pământ, pure și cu mintea limpede.

    Ce ne lipsește?! Empatia, aș zice fără sa zăbovesc prea mult pentru a găsi răspunsul.Exista oare vreo pastila minune, fără efecte adverse, pentru a ne aduce mai aproape și pentru a deveni mai ingaduidoare unele cu altele?! Desigur. Aș catadicsi și-as scrie ca ne-a fost lăsat la indemnana un cocktail, un amestec de bucurie, entuziasm, onestitate și bunătate.La ce ne folosesc va veți întreba intr-o lume fără principii, cu oameni dominatori, unde cash-ul și cardurile sunt la putere, unde “diplomatia” și datul peste nas sunt medalii și unde cine-i mai dibace și fura la start, câștigă. E normal sa fim diferiți și sa acceptam asta cu brațele deschise. Am lăsat garda jos și nu mai am așteptări , în felul asta mă pot conecta cu tot sufletul la momentul prezent, mă încarc astfel cu bucurie, ideile curg, mă simt creativa și zăresc uși deschide în depărtare.

    Candva, mi s-au inmanat cheile libertății.Urma sa plec din mediul familial, securizant și sa mă pierd în multime. Eram libera sa trăiesc după bunul plac, sa fac alegeri nestingherita, să-mi adun toate emoțiile și sa le las sa se manifeste în stilul lor caracteristic fără a mă mai eschiva, însă tiparele emoționale s-au încăpățânat sa nu-mi dea pace, chiar dacă mi-am dorit schimbare. M-am simțit atrasa în marea învolburată fără colac de salvare.Am dat din mâini continuu, înotând cu disperare și-am devenit astfel conștientă de respirație , de echilibru și de liniște, toate porneau din interior aveam sa descopăr odată cu maturizarea.Au trecut ani sa nu mai tânjesc după bucurie și sa înțeleg ca viața este un mix omogen de trăiri diverse.Noi suntem responsabili dacă slăbim sau ținem strâns hățurile a ceea ce simțim.

    Cu tristetea poți face pace, te poti împrieteni, o poti integra cu ușurință în viață de zi cu zi , în loc sa ne prefacem ca ea nu exista și în mod deliberat sa ne lăsăm conduși de ea.

    Așa cum Soarele transforma hidrogenul în heliu, așa și noi putem transforma tristetea intr-o stare de bine, reconfortantă și revigoranta.

    Stiu, traim pe pilot automat, dar e doar un buton pe care-l putem evita. Odata apăsat riscam sa nu vedem frumusețea naturii, paleta de culori contrastante, situațiile ofertante de la tot pasul și oamenii buni care ne ies la un moment dat în cale. In aceasta călătorie e nevoie sa fim îngăduitori și blânzi cu noi și cu cei din jurul nostru.

    Pana imi adun din nou gândurile pentru o următoare postare, va indemn sa fiți în armonie cu voi!

    Pe curând!

    Iti mulțumesc ca ai ajuns pana aici!

    Semnat,

    Mama unui print de catifea și a unei zâne !

  • Lucrez cu ardoare sa devin artistul propriului meu destin.

    Am ales sa parcurg cu pași nesiguri și plapanzi un drum nou al vieții mele, neavând la îndemână o harta care sa mă poată directiona.De un lucru am fost sigura, că-mi doresc o cale care sa nu fi fost bătătorită de tiparele comportamentele ale generațiilor din urma.Uneori simt ca mă impotmolesc în noroiul propriilor angoase, deseori parca sinele fals striga după ajutor, însă tot înaintez ca o radasca , apelând la “cleștele” mic pentru a accesa hrana sufleteasca.

    În noianul căruia m-am alăturat, am simțit ca nu vreau sa mă pierd printre etichete.Ma zbat sa ocolesc dogme, credințe și învățăminte toxice care să-mi perturbe modul și stilul de funcționare.Am făcut un exercițiu, un test.Am dat deoparte toate informațiile care îmi treceau pe sub ochi din diverse surse și m-am agățat de o lupa.Am privit îndelung în interior și-am descoperit un gol.Am rămas surprinsă sa descopăr ca e chiar la mine. Eram conștientă de neliniști, de frici, de sentimente gaunoase, dar nu știam unde isi au rezervorul.M-am apucat sa repar, sa le scot la suprafață și parca nu se mai terminau.Uitasem de mine, consideram ca lucurile provocatoare vin și pleacă și apoi le dai uitării.Nimic mai fals. Am realizat ca suferinta care a fost lăsată uitării, este reziduala și provoacă și mai multa durere.

    Mi-am construit cu sudoare un loc mic și înghesuit în care mă retrag, respir și meditez.Fug de idealul impus de societate, de strigătele răgușite ale ființelor care “frunzaresc” materiale nerealiste despre idealism.

    Primul copil s-a adeverit a fi trâmbița perfect conturata care mi-a răsunat pana în moalele capului și m-a determinat sa trăiesc intens și autentic, în felul meu.M-a îndemnat sa nu mă mai las în bătaia vântului, sa nu mă mai întind după “prea” și sa nu mă mă scufund în mlaștina succesului și a lucrurilor făcute “ca la carte”.M-a încurajat sa visez și sa fac ce-mi place, sa mă bucur de ce se întâmplă acum și sa nu mă mai las dominata de gândurile înșelătoare pe care mintea ți le servește la tot pasul.O lecție pe care am învățat-o de la ei este să-mi ascult vocea interioara.Sa permit ideilor și dorintelor sa zburde și sa nu le mai încătușez, ca nu am timp, ca nu sunt bani.

    Iata-ma aici, scriind și lăsând totul la vedere.Sunt intr-o etapa în care îmi pot verbaliza sentimentele și emoțiile, nu mai apas butoanele anxioase ale fricii și neîncrederii, ale rușinii și ale invinovatirii. Acum mi-e clar ca ei au avut un scop precis când m-au ales sa le fiu mama.N-au apărut să-mi hrănească ego-ul, au venit sa mă ghideze, sa mă inspire, sa mă provoace sa zbor spre necunoscut, sa mă inobileze și sa mă ghideze către un tărâm cu pace și liniște sufleteasca.

    Cu liniștea și calmul meu sufletesc , aduc copiii și mai aproape de mine , le inspir încredere și le creez astfel un loc sigur în care ei se vor simți bine și vor creste sănătos.Copiii sunt precum floarea soarelui, se vor întoarce după mine ca după razele solare.Drumul nostru îmi doresc sa fie unul înfloritor, unul care sa sa nu fie constrâns de miturile limitatoare , care sa aibă mai multe cai de acces și care sa ne ofere multe posibilități de explorare.

    Sunt bucuroasa ca sunt adultul de astăzi.Ca lucrez continuu sa nu mă dezintegrez. Ca mintea are o dorința nestavilita de a creste și de a se dezvolta.Sunt recunoscătoare pentru că-i am , pentru ca evoluția mea are legătură cu ei și pentru ca zbuciumul interior s-a domolit odată cu ei.

    Semnat,

    Mama

  • Borcanul cu trairi

    Ai ajuns pana aici și cel mai probabil vrei sa descoperi despre acsest borcan, pe care l-am strecurat stingheră în titlu și pe care l-am proiectat ca o invitație , căreia să-i dai curs. Iti transmit de pe acum ca e o paradigma a sinelui personal.Este despre cum sunt, cum mă simt și ce vreau sa fiu.Pare destul de simplu din cuvinte, dar simțămintele uneori sunt apăsătoare ca plumbul.

    Noi mamele, după numele comun părem sa fim toate din aceleași ițe.Dar ce sa vezi, nu e deloc așa.Unele dintre noi alergam în goana după marele trofeu laudat, iar celelalte tânjim după instrumente simple care sa ne educe sa fim bune și îngăduitoare cu noi și cu restul.Toate pornim la drum cu dorințe sigure, acelea de a cultiva și creste suflete de omuleți, sănătoase și frumoase.Pretutindeni vezi insirate tot soiul de informații. Experiente pestrițe, abordări variate de educație, dogme care mai de care, toate oacheșe, îngrămădite ca la expoziție, gata sa te convingă ca ți se potrivesc mănușă chiar și în rutina ta.

    La prima strigare , ajungi sa crezi ca ce funcționează la casa vecina , poate fi îmbrățișat cu recunoștință și în casa ta , însă de îndată te izbește realitatea.Realitate care da cu tine de pământ, care naște răni peste care și pansamentul doare.Mic îndemn. Nu te compara!Nimeni nu e ca tine, tu nu poți fi ca ceilalți.Pana sa ajung sa mă folosesc de filtre, cădeam deseori în plasa morocănoasă a invinovatirii. Maternitatea te provoacă, însă iti oferă timp.Timp pentru căutare, pentru cunoaștere, pentru testare și pentru a țese idealuri.Mai este și despre creație, un moment propice pentru visare, pentru ordonarea gândurilor și pentru prioritizarea dorintelor.

    Deseori m-am gândit să-i dau naștere unui borcan.Unui borcan cu pereți groși și opaci, care sa nu permită niciunei adieri să-mi vânture gândurile, unui borcan înalt, care sa cuprindă toate trăirile mele multe și mărunte, dar de o mare intensitate.Dar parca niciodată nu era timp și pentru asta.Ma lamentam ca nu găsesc timp pentru ce simt.Si iată-mă intr-o zi plina, cu multe îndatoriri cum mi-am oferit răgaz și spațiu și m-am cuibărit în liniște.

    Așa a apărut borcanul.Pe prima eticheta împinsă în borcan, erau trecute doua cuvinte…trasarea limitelor.Oamenii din aceasta lume mare nu vor știi care sunt liniile fine peste care nu vor putea trece, dacă eu nu le voi contura. Iata așa am căpătat respectul.Alte etichete mijite de partea frontala a borcanului despre natura relațiilor bazate pe încredere, sprijin și rezolvarea situațiilor provocatoare , cerând sa fiu ținută de mana , parca vroiau sa evadeze, sa sparga peretele gros.La suprafață, în apropierea capacului, năvăleau falnice , scrise îngroșat, îndemnuri precum:”nu-ți mai nega emoțiile” de a nu mi le mai ascunde sub preș din dorința de fi uitate.Cu timpul am învățat ca ele nu se uita, reapar ca niște flashback-uri când situația o cere.Atunci m-am hotărât ca trebuie sa le aduc în fata, sa le privesc îndelung și sa le accept.

    Provocarea reala a venit atunci când a fost nevoie sa fac compromisuri, să-mi fie întinsă pielea deja tăbăcită, numai pentru a mulțumi.Cu vremea, am început sa mă întreb.Dar de sufletul meu cine are grija?!Atunci am închis borcanul și mi-am zis.Etichetei asteia n-am să-i mai dau voie.Si așa m-am hotărât sa desfintez cuvântul “trebuie” și sa nu-i mai dau voie sa contribuie în viața mea de zi cu zi. Asadar fac compromisuri rar și doar dacă cântăresc bine și simt ca alegerea făcută nu-mi va tulbura vreo clipa mintea și oaza pe care am construit-o cu atât de mult efort.

    Gata, mă opresc.Uneori putin e mai bine. Astazi e și despre nimicuri, dar importante.

    Dacă ai ajuns pana aici, iti sunt recunoascatoare.

    Sa fii bine,

    Alina.

  • Prima mea postare

    Cine sunt?

    Deseori mă întreb.Niciodata nu-mi ofer același răspuns.Primul răspuns care mă zguduie bine pe scaun, în timp ce scriu cu sete aceste rânduri este acesta. Sunt mama. Sunt o mama care are mai tot timpul sufletul răvășit, mintea strânsă în zăbrelele grijilor și al incertitudinilor, o mama care neîncetat lucrează să-și cultive onestitatea și bunătatea.

    Printre rânduri strecor sentimente și trăiri, dorințe și idealuri.De ce sunt aici?!De ce am ales sa scriu în online și am lăsat agenda și stiloul deoparte. Raspunsul e precum un foc care mocnește și se încăpățânează sa nu se stingă.Ca nu mai am spațiu, ca agenda mi-e rupta, ca stiloul e ascuns de teama sa nu fie prins de mâini mici și fasnete, care sa contureze prin linii lungi și dese canapeaua și pereții.

    Anii maternității m-au provocat, m-au învățat, m-au încurajat, mi-au dat forță și încredere, mi-au trasat limite, m-au ordonat și m-au transformat în ceea ce sunt astăzi. Omuletii m-au îndemnat sa nu mă opresc din învățare, să-mi caut pasiuni, mi-au dat șansă sa fac o analiza profunda a tuturor trairilor mele și sa găsesc răspunsuri nebănuite.

    Odată cu venirea lor pe lume mi-au fost declanșat etape ale propriei copilării.

    Toate relicvele emoționale ce le purtam cu greutate pe umeri au început sa capete forme, sa iasă la suprafață, sa mă bântuie și sa mă chinuie. Momentele de epuizare mă încercau și mai tare și zilnic părea ca provocările se tin scai de mine. Cand am ales sa fac o selecție vertiginoasă a tot ceea ce mă înconjura, am ales binele pentru mine.Cand am început sa mă accept cu bune și cu mai putin bune, mintea a intrat într-un proces de vindecare perpetuu.

    N-am cautat ajutor, n-am alergat după oameni sa cer îngăduință și timp pentru ascultare.Am ales sa mă cufund în pasiuni uitate sau nedescoperite.Am început stângace sa mă reapropii de cărți, de lectura.L-am întâlnit pe Yalom și-am ajuns să-i citesc o mare parte din cărți, apoi am jonglat și cu alți scriitori.In paralel mi-am luat un DSLR și am început să-mi fotografiez copilul.Am căutat sa descopăr arta fotografiei , lumini, unghiuri , culori, texturi și sa mă joc înfometată cu unelte în Photoshop.Timpul sărăcăcios pe care mi l-am construit printre pânză deasa, țesută strâns cu obligații și îndatoriri fata de casa și fata de familie, m-a ajutat să-mi turez motoarele și sa creez. I-am permis minții sa zburde în fata necunoscutului. Pe un drum prăfuit, bătătorit de șanse, zăream încețoșate niște litere, care păreau desprinse dintr-un puzzle. Inarmandu-ma cu timp și răbdare, am reușit sa descifrez mesajul. Incredere, asta era scris și de asta aveam nevoie.A fost o lupta lunga și anevoioasă sa mă împrietenesc cu increderea. Am însă un motiv puternic care-mi sta în ceafa. Increderea se transmite.O transmit oamenilor cu care relationez și copiilor mei.Imi repet continuu.Fără încredere nu pot merge mai departe.Ea este temelia, ea sta la baza alegerilor mele. Viata îmi depinde de ea.

    Ce-am lăsat aici reprezintă o mică parte din lăcașurile sufletului meu.Fiecare lăcaș are propria cheie. Mintea îmi scanează fiecare cheie și o păstrează adânc în camerele neuronale.

    Dacă ai ajuns pana aici, ai reușit sa pătrunzi în sufletul meu.

    Iti mulțumesc cu pretuire!

    Alina

  • Hello World!

    Welcome to WordPress! This is your first post. Edit or delete it to take the first step in your blogging journey.

Design a site like this with WordPress.com
Get started